Atunci când vorbim despre Mentorat, ne gândim, în primul rând, la un proces de învățare; la o acțiune (mai simplă sau mai complexă) prin care, cunoștințele, pregătirea și experiența într-un anume domeniu de activitate, ale mentorului, trec și în “dreptul de proprietate spirituală”, să zicem, ale discipolului său. Dar el, Mentoratul, este mai mult decât atât, mai mult decât un transfer benefic, de “învățături”, de cunoștințe si experiențe proprii mentorului, către cel ce dorește să fie instruit.

Am scris cu majuscule cuvântul “Mentorat”, fiindcă acest proces este, în opinia mea, ca un organism viu, el se naște, crește, se dezvoltă, capătă amploare si valoare, prin chiar acțiunea de desfășurare, a sa, își trăiește propria viață, prin viețile celor doi indivizi, care l-au generat și, fără de care, nu ar putea exista. Înțelegem deci că, atât mentorul, cât și discipolul, reprezintă “codul de acces” în “templul” mentoratului, pentru că ei doi formeaza o echipă, un tot unitar, armonios, indisolubil, unic, de fiecare dată, și totdeauna pozitiv, nu doar pentru sine, ci și pentru o comunitate mai largă; fiindcă, rezultatul obținut prin Mentorat, nu este de folos doar celor doi factori umani implicați direct, ci și comunității din care fac parte.

Ceea ce rezultă în urma procesului de Mentorat, ceea ce se obține, prin desfășurarea lui, este, așadar, un câștig atât pentru discipol, cât și pentru mentor, dar și pentru o anume comunitate; nu doar discipolul este beneficiarul a ceva de valoare, prin acest proces al instruirii voluntare; și mentorul are un caștig spiritual, de aici - el rămâne cu satisfacția binelui făcut altcuiva, cu bucuria că, ceea ce stăpânea mintea lui, a trecut și în mintea discipolului său, că fluxul acesta, informațional, devine peren (prin faptul că, cel instruit, poate să fie, la rândul său, Învățătorul). Iar toate aceste finalități, perpetuate în începuturi, nu pot fi decât foarte importante, foarte folositoare și comunitații din care fac parte cei doi.

Adevăratul Mentor trebuie să fie un altruist, să dorească, din tot sufletul, dăruirea capacitaților și abilităților sale, unui alt semen, care are nevoie de acestea; și să le dăruiască deplin, cu abnegație, cu dragoste chiar, cu implicare majoră, pentru că, doar așa, va obține rezultate înalte valoric; și, mai ales, doar așa el va rămâne în sufletul, în memoria sufletească, a discipolului său, ca o prezență vie, ardentă; și, fiindcă doar așa, îl va determina pe discipolul învățat să fie, mai târziu, la rândul său, un mentor pentru alții. Astfel, Mentoratul devine o cauză nobilă, a umanității, de înălțare spirituală, de îmbogățire a experiențelor, de împlinire complexă și prețioasă, a vieții.

Mentorul are, într-un fel anume, rolul unui misionar, dar și al unui lider, al unui ”deschizător” de drumuri, în universul spiritual uman, rolul de ”călăuză” spre tărâmul desăvârșirii eu-lui altora; pentru că mentorul își va ajuta discipolul să-și descopere și să-și desăvârșească personalitatea. Și va trebui s-o facă, nu doar cu pricepere, cu dăruire, dar și cu dragoste, cu implicare sufletească! Pentru că, într-un anume fel, viața spirituală (și nu numai) a discipolului, este în mâinile sale; iar ”aceste mâini trebuie să fie blânde și iubitoare și întotdeauna disponibile să ajute” (cum spunea Ken Blanchard, referindu-se la rolul și rostul unui lider).

Prin urmare, Mentoratul va fi, nu doar procesul de învățare, de transmitere și de  însușire a cunoștințelor și experiențelor cuiva către (și de către) altcineva, ci un mirabil, un magic proces de comuniune umană, de ”simbioză” spirituală, esențială, vitală chiar, uneori; cine a avut mentori adevărați, a devenit mai bun, mai important, pentru sine și pentru ceilalți, mai ”de neînlocuit”, tinzând să rămână în memoria altora, precum mentorul său… Da, Mentorul este, si va rămâne, o prezență veșnică, în memoria binelui - a binelui făcut cu multă coștiință, cu dăruire și cu iubire!    

                                       Doina Iovanel Spineanu